O „istorie” a recompensei
Se naște un copil. Și în general, părintele are în dotare un „echipament de salvare” , care până ce împlinește copilul 2 ani, merge ca uns. Bifăm succes după succes la hrănit, adormit, schimbat, plimbat, dezmierdat și în afară de nopțile nedormite, pare că nimic nu ne tulbură competențele de părinte. Trecem cu brio și prin stadiul senzoriomotor, primele gângureli, silabe și primii pași. Checked! Checked! Checked! Aflăm de teoria atașamentului si facem tot ca la final să fie „atașament sigur”. Și într-o zi, la coadă la supermarket, copilul frumos, bun și ascultător se aruncă pe jos într-un fault, în urma căruia, tu părintele primești cartonaș roșu de la fiecare „spectator”. Și-ți iei echipamentul de arbitru și speri să ai un fluier care să te scoată din situația asta cât mai repede, căci abilitățile tale de negociere dacă au existat până atunci, au început să fugă ca niște mingi săritoare în toate colțurile magazinului. Și atunci apare, ea, salvarea ta, prima „acadea” pe care o oferi la schimb pentru tăcere și zburat cât mai repede acasă. Aici te arunci epuizat pe canapea și dacă încă nu ai început să cauți vinovatul: bunicii care-i fac toate poftele, eu care îl alint prea mult, el care nu stă cât ar trebui cu copilul, atunci poate te întrebi cum erai tu copil, făceai și tu tantrumuri? Oricum nici nu aveau vreun nume pe atunci și dacă vedeai asta la alt copil, explicația era că e răsfățat și needucat. Și totuși, care e dom’le salvarea? Părinții noștri cum se descurcau? Evident că nu o să-I întrebi asta acum, că doar și ei sunt vinovați pentru situația asta în care te afli. Scormonind printre amintiri, iți aduci aminte de „Cei 7 ani de acasa” și de reguli și niciun alt moment nu pare mai potrivit să „cobori milităria din pod”. Dar tu nu vrei să fii un părinte autoritar și evident niciunul neglijent. Intră astfel în scenă componenta socială și responsabilitatea de o oferi societății, indivizi capabili să se adapteze și care să aibă un comportament adecvat. Evident că iți dorești să fie autonom și să aibă motivație intrinsecă, evident că vrei să aibă success în orice întreprinde, dar ori de câte ori comportamentul ne dă bătăi de cap, alegem calea cea mai rapidă pentru a elimina inadecvarea și apelăm voit sau nu la sistemul de recompense.
Ce ne spune neuroștiința?
Potrivit modelului mecanicist, comportamentul uman ar funcționa ca o mașină, răspunzând doar la stimulii externi, nesupunându-se unei voințe proprii. Există un sâmbure de adevăr în asta?
Sistemul de recompensare este unul dintre cele mai importante sisteme din creier. El orchestrează comportamentul către stimuli plăcuți și în același timp ne îndepartează de cei dureroși. O recompensă este un stimul care poate modifica comportamentul, deoarece ele au rolul de întăritori, determinându-ne să repetăm anumite comportamente pe care le percepem ca fiind bune pentru supraviețuirea noastră. De asemenea, în centrul sistemului de recompense se află striatum-ul, acea parte a creierului responsabilă cu producerea sentimentului de recompensă sau plăcere. Acesta are și rol în partea decizională, incluzând mișcarea și planificarea acțiunii, motivația, întărirea si percepția recompensei. Este locul în care creierul decide valoarea unui stimul, trimițând semnale ca „mergi dupa el” sau „stai departe”. Este partea creierului schimbată cel mai vizibil în urma unor compartamente adictive.
Recomandări
Trăim într-o societate care funcționează ea însăși în baza „sistemului de recompense”, care încurajează anumite comportamente. Se așteaptă de la noi ca indivizi să facem mereu ceea ce trebuie, să luăm deciziile corecte, altfel într-un fel sau altul sfârșim pe „coji de nucă”.
Conștient sau inconștient ne schimbăm comportamentul doar în baza a ceea ce putem primi.
Când vine vorba de educația și formarea copiilor, strategia – dacă există – ar trebui să fie una pe termen lung și asta presupune mult efort susținut.
Înainte de orice, trebuie să fim conștienți că DA, reacțiile noastre și felul în care răspundem la anumite comportamente, funcționează ca „întăritori” ale acestora, fie ele comportamente dezirabile sau nu. Atunci când copiii învață primii pași, încurajăm acest lucru prin modul în care reacționăm, dar și atunci când copilul se îndreaptă către o priză, avem reacții care pot funcționa ca întăritori. Asta înseamnă că este recomandabil să fim atenți la reacțiile noastre și să le folosim adecvat în funcție de comportamentul pe care îl dorim activat sau nu.
Așa se face ca încă dinainte să spună primele cuvinte, le întărim inconștient anumite comportamente, pe care mai târziu încercăm să le corectăm. Le spunem mult mai des pe un ton panicat „NU”, nu ai voie acolo, decât să-i ghidăm spre ce și cum ar putea să facă. Realitatea e că timpul nu e mereu prietenos cu noi și ajungem astfel la recompense. Uneori folosim steluțe, bulinuțe, pe care ei să le adune pentru tot felul de privilegii (telefon, televizor etc.), alteori e „acadeaua”, ciocolata, jucăria oferite toate la nevoie și știm că nevoia asta e uneori la ordinea zilei. Intrăm într-un cerc vicios din care e groaznic de greu să ieși apoi și toate acestea pot genera un număr interminabil de tantrum-uri pe care le „stingem” iarăși cu alte recompense.
Din punctul ăsta e destul de dificil să creștem toleranța la frustare și de cele mai multe ori renunțăm sau ajungem noi și ei la terapie.
Ce putem face?
Da! Am putea folosi un tabel cu sarcini zilnice, în care să fie trecuți toți membrii familiei, nu numai copiii. Astfel îi stimulăm, nu într-un mod competitiv ci mai curând responsibil, implicându-i în dinamica familiei.
Nu folosim niciodată ca pedeapsă un comportament pe care dorim să-l activăm: Mergi să strângi jucăriile pentru că nu ai fost cuminte! Un copil nu se va apuca să-și strângă jucariile sau să strângă masa, doar dacă vede asta la cei din jur și nici nu o va face dacă este trimis să o facă singur. Cel puțin nu la început. Dar sunt mult mai dispuși să facă lucrurile astea, dacă îi însoțim și dacă reușim să facem din asta motiv de bucurie și de a petrece timp împreună. Cu timpul vor găsi singuri motivația si vor fi ei cei care ne vor îndemna să nu uităm de reguli.
Atunci cand îi îndemnăm să facă anumite sarcini e indicat să fim cât mai specifici. Uneori nu e suficient să spunem doar: “Pune-ti pantofii la loc!” Ci poate “Pune-ti frumos pantofii in dulap!”
Îi putem „recompensa” prin apreciere, ori de câte ori au o realizare sau se comportă adecvat. Facem asta întotdeauna imediat după și nu mai târziu, specificând pentru ce anume îi apreciem.
Încercăm să respectăm împreună, regulile care țin de masa, igienă, somn și timpul petrecut in fața ecranului (preferabil niciodată folosit drept recompensă).
Foto: Luisella Planeta Leoni
